Sunt multe momentele istorice în care destinele poporului grec şi ale poporului român s-au împletit în această lume minunată, dar atât de frământată care este zona geopolitică a Balcanilor.
Existenţa primelor relaţii dintre strămoşii lor şi înaintaşii noştri datează din epoca marii colonizări greceşti, când pe coasta de vest a Pontului Euxin au înflorit o salbă de oraşe greceşti, dintre care Histria, Tomis şi Callatis au fost cele mai cunoscute.
Au urmat apoi stăpânirea romană, cea romano-bizantină, bizantină, în care grecii şi românii s-au circumscris aceluiaşi set de valori culturale.
Stăpânirea otomană, cea mai îndelungată a schimbat însă parcursul celor două popoare. Grecii au suferit cumplit de pe urma ocupaţiei otomane, cu măceluri de genul celui din Rodos, dar, prin elita lor au reuşit să penetreze sistemul de conducere otoman, devenind dragomanii (traducătorii) turcilor.
Rezistenţa românească din Evul Mediu ne-a a dus în poziţia de dependenţă faţă de ei, în schimbul unui tribut.
Totuşi, după domniile lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, sultanul, de teama emancipării Ţărilor Române, a decis să aducă domni din familiile fanariote din Constantinopol, în special pe cele din cartierul Fanar.
Aşa a început, pentru noi, secolul ”fanariot”, una din problemele controversate ale tranziţiei noastre către modernitate. A fost un secol în care cultura greacă s-a răspândit, ba chiar am avut domnitori de talia unui Constantin Mavrocordat, care avea curajul să publice un proiect de constituţie într-una din celebrele publicaţii franceze ale timpului. Evident, nu pot fi trecute cu vederea şi abuzurile, venalitatea, corupţia unor domnitori precum Hangerli, Caragea, atât de des prezentate de istoriografia comunistă în sensul prezentării luptei românilor contra asupririi.
Totuşi, în preajma anului 1821, când în mai multe colţuri ale lumii, din America de Sud, până în Europa, revoluţia încerca să aducă eliberarea.
Românii şi grecii au făcut un front comun, Tudor Vladimirescu, un erou al războaielor ruso-turce şi Alexandru Ipsilanti, fiu de domnitor fanariot, ales efor general al Eteriei, societate secretă greacă înfiinţată la Odessa, cu sprijinul lui Capodistrias, sfetnic al ţarului Rusiei, încercând un război comun.
Ambii au făcut greşeli, Rusia i-a dezavuat şi ambele revoluţii au eşuat. Dacă în Principate s-a revenit la domni pământeni, Grecia a continuat lupta şi, cu sprijin extern, şi-a câştigat independenţa, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
România a mai trebuit să lupte încă o jumătate de secol pentru acest deziderat.
Grecii şi românii au menţinut bunele relaţii. Este suficient să amintim impresia deosebită pe care Evanghelie Zappa, unul din grecii stabiliţi aici o avea pentru România şi pentru români. De undeva dintr-un conac din Ialomiţa, a pus la cale temerara idee de restaurare a Jocurilor Olimpice cu desti ani înaintea lui Pierre de Coubertin.
Să ne amintim că Regina Maria, supranumită ”soacra Balcanilor” l-a căsătorit pe principele Carol, viitorul rege Carol II cu Principesa Elena a Greciei şi pe fiica sa Elisabeta cu Regele George II al Greciei.
Cele două state, bazate pe această alianţă dinastică, au făcut parte din Înţelegerea Balcanică, din 1934.
Citeste mai mult pe adevarul.ro.
Romania si Grecia, destine in oglinda
